† B A R T O L O M E U

din mila lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului,
Mitropolit al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului,
iubitului meu cler si popor, har si pace de la Dumnezeu, Tatal nostru,
iar din parte-mi, arhieresti binecuvantari.
Iubitii mei fii sufletesti,
Hristos a inviat!
[Adevarat, a inviat!]

Una din cantarile de la slujba Vecerniei incepe asa: „Hristoase, Cel ce cu patima Ta ai intunecat soarele si cu lumina invierii Tale ai luminat toate…”. In numai cateva cuvinte sunt evocate cele doua momente de la sfarsitul vietii pamantesti a Domnului Iisus: moartea, precedata de convulsiile suferintelor, si invierea, precedata de moarte si ingropare. Este aici confruntarea dintre doua stihii antagoniste, care adica nu pot convietui impreuna, intunericul si lumina.
Sfantul Evanghelist Luca, in concordanta cu ceilalti doi sinoptici, ne relateaza astfel momentul si cadrul cosmic in care s’a petrecut moartea pe cruce a Mantuitorului nostru: „Si era acum ca la al saselea ceas (adica in jurul amiezii), si intuneric s’a facut peste tot pamantul pana la ceasul a noualea (adica pe la trei dupa amiaza); si s’a intunecat soarele”. [...] Si Iisus, strigand cu glas mare, a zis: Parinte, in mainile Tale Imi pun duhul. Si aceasta zicand, Si-a dat duhul”.1
Asadar, bezna cuprinde pamantul in plina zi, soarele devine neputincios, Iisus Isi da duhul pe cruce, in timp ce cosmosul ii devine solidar.
Cand e vorba de disparitia luminii, cuvantul cel mai frecvent este verbul a stinge: in forma tranzitiva: a stinge o lumanare, o lampa, o candela, un bec electric, a stinge un incendiu, si, la modul generic, a stinge lumina; iar in forma intranzitiva, a se stinge: s’a stins lumanarea, lampa candela, becul electric, s’a stins focul din vatra.
Acelasi verb insa este folosit si cand e vorba de viata unui om: daca e in agonie, se stinge incet, daca a murit, s’a stins din viata.
Este exact ce se petrece pe Golgota: in timp ce Iisus se stinge pe cruce, lumina se stinge de pe fata pamantului
Noi stim insa ca lumina pamantului, in timpul zilei, vine de la soare. Daca ar fi sa talcuim fenomenul de pe Golgota dupa stiinta si ratiunea noastra, ar trebui sa abordam intai cauza si apoi efectul si sa citim: soarele s’a stins, si intuneric mare s’a facut peste tot pamantul. Dar ordinea din Scriptura e rasturnata: ni se ofera efectul, adica intunericul, dar nu si cauza.
Sa observam insa, inca o data, ca soarele nu s’a stins, ci doar s’a intunecat, adica a palit sub impresurarea intunericului. Chiar daca am presupune ca intunericul a fost cauzat de o eclipsa de soare, aceasta nu putea sa dureze mai mult de trei minute, dar aici e vorba de trei ore. In cazul acesta se naste intrebarea: de unde a venit intunericul, daca el nu e altceva decat absenta luminii?
Ei bine, dragii mei, gandul ne duce la momentul de dinainte de facerea lumii, cand, asa cum ne spune Sfanta Scriptura, totul era o genuna, adica un haos intunecat al materiei create din nimic, dar inca informe: „si intuneric era deasupra genunii; si Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor. Si a zis Dumnezeu: Sa fie lumina! Si a fost lumina.2 Dar de unde venea lumina, de vreme ce ne aflam in ziua intai, iar soarele si luna vor fi create doar in ziua a patra? Ei bine, aceasta era lumina necreata, latenta in fiinta lui Dumnezeu, si pe care El a activat-o prin cuvant. Revenind pe Golgota, avem motive sa credem ca Dumnezeu-Tatal Si-a rezorbit lumina pentru trei ore, adica pe durata agoniei lui Iisus, facandu-Si simtita prezenta si raspunzand astfel strigatului disperat al Fiului Sau: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M’ai parasit?3 Nu, Tatal nu-Si parasise Fiul. Dimpotriva, El participa, atotputernic si deasupra oricarei suferinte, la patima si moartea Fiului Sau, pe care Acesta si le asumase – depasindu-si clipa de sovaiala din gradina Ghetsimani – , si acceptase sa soarba paharul amaraciunii pana la fund.
Intunericul primordial precedase lumina creatiei; lumina invierii este precedata acum de un doliu la scara cosmica.
Dreptmaritori crestini,
Iata-ne ajunsi in Duminica Pastilor, cand preotul iese in fata credinciosilor tinand in mana o faclie aprinsa si ii indeamna: „Veniti de primiti lumina!” Urmeaza cantarile pascale, in care abunda cuvintele lumina, luminos, stralucire, stralucitor, precum: „Sa ne curatim simtirile si sa-L vedem pe Hristos stralucind cu neapropiata lumina a invierii”; sau: „Lumineaza-te lumineaza-te, noule Ierusalime, ca slava Domnului peste tine a rasarit!” Daca ne intoarcem la cantarea Vecerniei, cu care am inceput, vom auzi din nou: „Hristoase, Cel ce cu patima Ta ai intunecat soarele si cu lumina invierii Tale ai luminat toate”.
Nedumerirea noastra insa vine din aceea ca verbele a lumina, a straluci, sau derivatele lor, nu se afla in nici una din relatarile celor patru Sfinti Evanghelisti asupra invierii Domnului. De la ei stim, de pilda, ca schimbarea la fata de pe muntele Taborului L-a infatisat pe Domnul transfigurat, cu vesmintele stralucitoare4, ca ingerul care I-a vestit invierea avea infatisarea unui fulger5, dar nici o mentiune despre propria Sa stralucire. Dimpotriva, Maria Magdalena l-a confundat cu gradinarul, ucenicii Luca si Cleopa l-au luat pe ca un drumet oarecare, tot ca unui drumet i s’au adresat cei sapte ucenici ai Sai (inclusiv Petru si Ioan) pe malul Marii Tiberiadei6; asadar, nimic care sa arate stralucirea unui Inviat din morti, nimic care sa contrabalanseze, triumfator, intunericul din jurul Crucii.
Si totusi, dragii mei, invierea Domnului nu a fost lipsita de stralucire, dar nu exterioara, in vazul lumii, asemenea unui spectacol de senzatie – asa cum ni-L infatiseaza neinspirata iconografie occidentala –, ci in intimitatea mormantului, cand peretii de piatra s’au pomenit inundati de lumina trupului care se subtiliza prin indumnezeire, isi parasea giulgiurile pastrandu-le forma si iesea prin toti porii materiei stancoase. In aura acestei lumini‚ a pogorat Hristos mai intai in iad, de unde i-a tras afara pe mortii care-L asteptau in intuneric, incepand cu Adam si Eva, asa cum ni-L infatiseaza traditia rasariteana in singura reprezentare iconografica a invierii.
Revenit printre ai sai, El se reconstituie intr’un Iisus pe Care propriii Lui ucenici, stand la masa cu Cel pe care-L crezusera un strain, nu indrazneau sa-L intrebe: Cine esti Tu?, stiind ca este Domnul.7 Lumina invierii nu a avut martori, dar o cunoastem prin credinta.
Toate aratarile Domnului de dupa inviere au avut un singur scop, anume sa-i convinga pe oameni, incepand cu ucenicii Sai, ca El, Cel capabil acum sa intre intr’o casa cu toate usile incuiate, dar totodata sa-i ofere lui Toma proba simtului tactil, este una si aceeasi Persoana cu Cel care murise pe cruce: acelasi Iisus, acelasi Hristos, acelasi Fiu al lui Dumnezeu, acelasi fiu al Mariei, acelasi Mantuitor.
Pe toate acestea le facea in pregatirea apostolilor pentru urmatorul mare eveniment din viata Sa pamanteasca, inaltarea la cer.
Iubitii mei, as vrea sa stiti ca Inaltarea Domnului este o sarbatoare tot atat de importanta ca si Invierea si ca ele, desi praznuite la date calendaristice diferite, nu pot fi gandite decat impreuna. Asa cum, in iconomia divina, Vinerea Patimilor a fost necesara pentru Duminica Pastilor, tot astfel Duminica Pastilor a fost necesara pentru Joia Inaltarii, iar Joia Inaltarii a fost necesara pentru cea de A doua Venire, Judecata de Apoi si constituirea Imparatiei Cerurilor. Inaltarea era menita sa incheie ciclul pamantesc al Domnului si fusese anuntata de El cu mult inainte. I-a spus-o si Mariei Magdalena, indata dupa inviere: „Nu te atinge de Mine, ca inca nu M’am suit la Tatal Meu; ci mergi la fratii Mei si spune-le: Ma voi sui la Tatal Meu si Tatal vostru si la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru”.8
Pe de o parte, era normal ca Iisus sa Se Intoarca in cer, de unde venise, si, pe de alta, era normal ca El, odata intors, sa pregateasca locuri pentru noii veniti de pe pamant. Inaltarea inseamna imponderabilitate. Iisus isi aratase aceasta insusire dumnezeiasca in doua momente, umbland pe apa marii si transfigurandu-Se pe Tabor, dar acestea erau circumstantiale, nu permanente si definitive; inaltarea propriu-zisa va fi permanenta si definitiva. El si-a chemat ucenicii intr’un loc anume, spre Betania, le-a poruncit sa raspandeasca Evanghelia in toata lumea, Si-a ridicat mainile asupra-le si i-a binecuvantat, dupa care S’a inaltat la cer.
Invierea nu a avut martori, dar inaltarea a avut. Invierea a fost receptata cu indoieli si necredinta. Iata de ce noi sarbatorim Pastile cu asertiunea Hristos a inviat!, la care ni se raspunde cu confirmarea Adevarat, a inviat! naltarea insa a fost o despartire izvoratoare de lumina, de vreme ce ucenicii s’au intors in Ierusalim „cu bucurie mare”. Iata de ce in cartile noastre de slujba nu exista o salutare similara cu aceea de la Pasti. Nu se spune [Hristos S’a inaltat!, Adevarat, S’a inaltat!], pentru ca asupra inaltarii nu au existat indoieli sau necredinta. Faptul ca unii crestini folosesc aceasta salutare, din nestiinta sau exces de evlavie, nu este atestat de Biserica.
Sa mai retinem o randuiala a iconomiei dumnezeiesti. La patruzeci de zile de la nastere, Pruncul Iisus era intampinat in templu de catre Dreptul Simion, care, luandu-L in brate, L-a marturisit ca Mantuitor trimis de Dumnezeu-Tatal. La patruzeci de zile dupa inviere, Iisus era intampinat de catre Insusi Dumnezeu-Tatal, care Si L-a asezat, intru slava, de-a dreapta Sa. Iata o emotionanta simetrie divina!
Iubitii mei fii sufletesti,
Am inceput cu nedumerirea ca bucuria, veselia, lumina, stralucirea, jubilatia pe care le avem noi in sarbatorirea Pastilor nu se regasesc si in paginile Sfintilor Evanghelisti. Si totusi, ele exista, intr’un text al Sfantului Luca. La una din intalnirile pe care Domnul le-a avut cu ucenicii Sai intre inviere si inaltare, le-a spus: „Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am grait pe cand inca eram impreuna cu voi, ca toate cele scrise despre Mine in legea lui Moise, in profeti si in psalmi trebuie sa se plineasca. Atunci le-a deschis mintea ca sa inteleaga Scripturile”. Or, a-i deschide cuiva mintea inseamna, de fapt, a i-o lumina. Exista si expresia curenta a insului care, in sfarsit, a inteles ceea ce nu intelesese pana atunci: – Acum, da, m’am luminat!
Intelegerea este in primul rand o virtute a mintii, a intelectului. Noi, cei de astazi, nu mai plutim in intunericul ignorantei celor de demult, ci cunoastem, chiar daca doar elementar, ce inseamna patimile, moartea si invierea Domnului Iisus.
Dar, pe langa intelegere, mai e ceva, trairea. Nu e destul sa praznuiesti Pastile, ca o petrecere oarecare; important e sa simti sarbatoarea vie in interiorul tau sufletesc, ca ea face parte din fiinta ta launtrica. . Pentru aceasta insa e nevoie de pregatire, de post, de rugaciune, de spovedanie, de milostenie. Numai astfel putem intra in duhul unei cantari pascale pe care v-o repet: „Sa ne curatim simtirile si sa-L vedem pe Hristos stralucind cu neapropiata lumina a invierii”. Asadar, curatirea simtirilor, aceasta e conditia esentiala pentru accesul fiecaruia din noi la inaccesibila lumina a invierii; doar asa imposibilul devine posibil, minunea invierii se petrece in chiar sufletul tau.
Fie ca si in anul acesta sa simtim in Sarbatoare nu numai lumina soarelui, dar si stralucirea Celui a facut soarele, si sa cantam laolalata:
„Ziua Invierii, si sa ne luminam cu praznuirea si unii pe altii sa ne imbratisam; sa zicem: Fratilor, si celor ce ne urasc pe noi, sa iertam toate pentru Inviere, si asa sa strigam: Hristos a inviat din morti, cu moartea pe moarte calcand, si celor din morminte viata daruindu-le”.

1 Luca 23,44-46.

2 Facerea 1,2-3.

3 Matei 27,46; Marcu 15,34, Psalm 21,1.

4 Luca 9,29.

5 Matei 28,3.

6 Ioan 21, 1-14.

7 Ioan 21,12.

8 Ioan 20,17.

Related posts

• No related posts.