CALEA INVIERII SPERANTEI -
MEMORIE, IDENTITATE SI MISIUNE CRESTINA
SCRISOAREA PASTORALA
a Preasfintiei Sale Florentin CRIHALMEANU,
Episcop greco-catolic roman, Eparh de Cluj-Gherla,
la marita Sarbatoare a Invierii din morti a Domnului
si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Isus Hristos
Florentin, prin harul si mila Bunului Dumnezeu, Episcop de Cluj-Gherla, Onoratului cler impreuna slujitor si iubitor de Dumnezeu, cuvioaselor persoane consacrate impreuna rugatoare, iubitilor credinciosi greco-catolici si tuturor crestinilor iubitori de Dumnezeu,
«Binecuvantat fie Dumnezeu si Tatal Domnului nostru Isus Hristos, care dupa mare mila Sa, prin invierea lui Isus Hristos din morti, ne-a nascut din nou, spre speranta vie, spre mostenire nestricata si neintinata si nepieritoare, pastrata in ceruri pentru voi…» (1Pt 1,3.4).
Iubiti credinciosi,
Viata noastra, pelerinajul nostru pamantesc ar trebui sa fie, in mod simbolic, un drum de reintoarcere la rai, la acea comuniune pe care dintru inceputuri Adam o avea cu Dumnezeu. Uneori insa dificultatile vietii, neglijenta, uitarea si pacatul ne fac sa ne abatem de la drumul credintei, si treptat sa pierdem din vedere importanta acestui drum. Sarbatoarea Invierii din morti a Domnului nostru Isus Hristos este pentru noi crestinii ocazia cea mai potrivita pentru a ne opri sa meditam asupra drumului nostru spiritual si a rememora identitatea noastra crestina pentru a putea intelege mai bine rolul nostru in Planul divin, dar si in societatea in care traim. Sarbatoarea Invierii trebuie sa fie pentru fiecare crestin sarbatoarea reinnoirii sperantei, a reinvierii la viata de credinta si a regenerarii legaturii noastre de iubire cu Cel care prin moartea si invierea Sa ne-a mantuit.
Va invit sa privim drumul nostru spiritual meditand asupra fragmentului evanghelic de la Luca 24,13-35, cu cei doi ucenici ai lui Isus in drum spre Emaus. Ei parcurg agale drumul de la Ierusalim spre Emaus, discutand despre cele intamplate in zilele precedente. Un strain se apropie pe cale si, dupa ce ii asculta, parcurge impreuna cu ei un drum. E un drum spiritual care schimba cursul vietii lor si le ofera o noua speranta ce va lumina calea intregului lor pelerinaj pamantesc. Dupa acest drum cu Isus, cei doi se intorc imediat la Ierusalim, cu sufletele pline de bucuria sperantei, pentru a marturisi si celorlalti ca L-au vazut pe Domnul inviat.
Sa parcurgem deci si noi acest drum cu Isus si ucenicii Sai, pentru ca patrunsi de lumina Cuvantului sa redescoperim identitatea noastra si sa intelegem misiunea noastra. Astfel, sa devenim si noi martori ai sperantei invierii in lume si sa putem raspunde cu credinta si cu evlavie tuturor celor ce ne saluta cu traditionalul salut crestinesc pascal: «Cu adevarat Domnul a inviat!» (cfr Lc 24,34).
Ne vom folosi in meditatia noastra si de scrierile Sf. Augustin, precum si de ultima Scrisoare enciclica a Sf. Parinte Papa Benedict al XVI-lea, «Spe salvi», despre speranta crestina.
1. Ascultarea Cuvantului trezeste speranta (aprinde sufletele). Memorie.
«Nu trebuia, oare, ca Hristos sa patimeasca acestea si sa intre in slava Sa?» (Lc 24,26).
A treia zi dupa rastignirea lui Isus, intr-o zi de duminica (cfr Lc 24,1.13), doi calatori se intorc de la Ierusalim si se indreapta spre un sat aflat la circa doua ore de mers distanta. Cei doi faceau parte din grupul celor 70 de ucenici care au insotit pe Domnul si pe apostoli.
Textul precizeaza doar numele unuia dintre ei Cleopa. Celalalt ar putea sa fie Luca (autorul textului evanghelic) sau Simon (nu Petru, ci unul dintre cei 70 – Sf. Chiril din Alexandria) sau Ammaus (dupa unele manuscrise – Sf. Ambrozie) sau tocmai pentru ca nu poarta un nume, ar putea fi oricare dintre noi, cititorii acestui fragment.
Se spune ca cei doi erau in drum spre un sat numit Emaus. Localizarea acestui sat ramane si astazi inca mult controversata (Amwas, El Qubeibeh, Beit Misseh, Abu Gosh). Dar si faptul acesta ne poate oferi o semnificatie spirituala, caci oriunde in lume crestinii se afla in pelerinaj, Isus este alaturi de ei in deznadejde pentru a le arata calea invierii sperantei, spre a redescoperi prezenta Sa, a Celui inviat, in viata lor.
Cei doi coboara de la Ierusalim abatuti, tristi, deznadajduiti, descurajati. Un drum pe care il parcurg lent intrebandu-se si discutand despre intamplarile ultimelor zile: patimile si moartea lui Isus. Desi totul pare ca s-a incheiat, sufletele lor nu sunt inca impacate cu acest gand al mortii, care a ramas adanc intiparit in «ochii mintii lor». Sunt atat de patrunsi de subiectul conversatiei incat nici nu observa cum pe drum li s-a alaturat un alt drumet. E chiar Isus, ne spune autorul Evangheliei, dar pentru ei e inca un strain. Nu-L pot recunoaste pentru ca «ochii lor erau tinuti» (Lc 24,16).
Paradoxal, Isus este alaturi de ucenicii Sai chiar si atunci cand acestia intorc spatele Ierusalimului, oras al suferintei si mortii. Isus este alaturi de ei chiar si acum cand il vad, dar nu il recunosc. Pare ca se lasa condus de ei pe drum dar, de fapt, El ii conduce pe un itinerar spiritual. Spune Sf. Augustin (Discursuri 236A): «Cel care a acceptat sa devina insotitorul vostru pe cale, s-a facut pentru voi Calea».
Strainul pare ca vrea sa intre in vorba iar ei se opresc uimiti si intristati si ii explica. Acela in care crezusera Isus Nazarineanul, Proorocul puternic in fapta si cuvant, fusese osandit la moarte si rastignit, de catre arhierei si mai-marii poporului (cfr Lc 24,19-20). In continuare, ei exprima si idealul, speranta lor trecuta: «nadajduiam ca El este Cel ce avea sa izbaveasca pe Israel» (Lc 24,21). «O ucenicilor, - li se adreseaza retoric Sf. Augustin (Discursuri 235) – ati nadajduit, deci acum nu mai nadajduiti. Iata, Hristos e viu, dar in voi a murit speranta. Intr-adevar Hristos e viu, dar acest Hristos viu gaseste sufletele ucenicilor moarte». Aceasta e problema celor doi ucenici: in sufletele lor e moarta speranta invierii. Nu mai au fundamentul, motivatia credintei si ca urmare vor sa fuga, sa se desprinda, de un trecut pe care nu il inteleg, sa-l stearga din memoria lor.
Sunt atat de fixati pe imaginea mortii, incat nu pot accepta nici macar semnele invierii. Nu mai conteaza acum nici mormantul gol, nici marturia apostolilor sau a femeilor mironosite, nici vestea ingereasca, toate sunt pentru ei povesti. Pe El nimeni nu L-a mai vazut viu, ca urmare inseamna ca nu mai exista. Poate daca ei L-ar fi vazut cu ochii lor ar fi crezut. Neincrederea lor, criza credintei, provine din moartea sperantei in sufletele lor. Murind speranta, a murit si credinta care era motivata de aceasta speranta. Ca urmare ei cauta acum noi orizonturi de speranta, se intorc la casele lor la munca lor de mai inainte de a fi fost ucenici.
Din spusele lor, observam ca au retinut doar aspectele umane ale vietii Domnului. Pentru ei Isus este doar Nazarineanul, Profetul puternic prin fapte si cuvant, asemenea lui Moise (Fapte 7,22), Eliberatorul lui Israel, omul sperantelor, dar care acum murise rastignit. Daca L-ar vedea in trup viu poate ca ar crede. Gandesc si judeca totul doar la nivel uman. Dar El merge chiar acum viu alaturi de ei. «Si-au pierdut credinta si speranta: chiar mergand alaturi de un om viu ei erau cei morti. Mergeau morti, insotiti de Viata insasi!», explica Sf. Augustin (Discursuri 235).
Strainul ii asculta cu rabdare, cu intelegere, dar si cu intristare. Le cere sa se desprinda de judecata pur umana si sa-si reaminteasca cuvintele Scripturii. Sa treaca dincolo de aparente, sa aiba curajul sa spere dincolo de ceea ce vad sau aud, sa creada cuvantul Scripturilor. Pe plan spiritual, le cere sa-si deschida inimile sa primeasca Cuvantul si astfel sa trezeasca speranta din sufletele lor. Aceasta presupune o schimbare de mentalitate.
Strainul devine acum Invatator. Dupa ce mai intai i-a ascultat El va sadi in locul opiniilor personale Cuvantul sfintelor Scripturi. Cateheza Sa incepe cu explicarea Scripturilor, astfel incat sa-L recunoasca pe Hristos chiar din punctul in care se indepartasera de El (cfr Sf. Augustin, Discursuri 236). Isus ii invata sa citeasca tocmai aceste fapte care ii scandalizeaza la lumina unei noi sperante, intrebandu-i: «Nu trebuia, oare ca Hristos sa patimeasca acestea si sa intre in slava Sa?» (Lc 24,26).
Cu alte cuvinte, daca tocmai in moarte e cheia invierii? Daca ceea ce parea un final, o incheiere, un faliment total, este de fapt un nou inceput? Oare nu asa ar fi trebuit sa se intample?
De aceea, Isus incepe sa le talcuiasca Scripturile de la momentul ce va ramane «alfa si omega», inceputul si sfarsitul, evenimentul mortii si Invierii Sale. «Si-au pierdut speranta pentru ca L-au vazut mort. El dimpotriva le explica Scripturile astfel incat sa inteleaga ca daca nu ar fi murit atunci nu ar fi putut sa fie Hristos » (Sf. Augustin, Discursuri 236).
Astfel, Isus ii ajuta sa inteleaga ca dincolo de priceperea si calculele ratiunii umane, exista un alt plan care este mai presus de acestea. Este Planul divin ce nu poate fi inteles decat cu „ochii credintei” larg deschisi, la lumina harului sperantei.
Impotriva conceptiilor lumesti care asteapta mereu schimbari spectaculoase ale societatii exterioare, Isus arata ca pentru a schimba lumea trebuie pornit de la schimbarea interioara a gandului (meta-noeo), schimbarea «lumii noastre» interioare, a propriei scari de valori (cfr. Spe salvi, n.4).
Imaginea tulburatoare a mortii Sale pe cruce a produs ucenicilor o amnezie, o pierdere a memoriei. Au uitat cuvintele profetilor din vechile Scripturi si chiar cuvantul prin care El Insusi le dezvaluise lor cu exactitate planul divin: «Iata ne suim la Ierusalim si se vor implini toate cele scrise prin prooroci despre Fiul Omului. Caci va fi dat paganilor si va fi batjocorit si va fi ocarat si scuipat. Si, dupa ce Il vor biciui, Il vor ucide; iar a treia zi va invia» (Lc 18,31-34).
Ne intrebam daca Isus le vorbeste atat de limpede spunandu-le ce va urma sa se intample, de ce unii dintre ucenici s-au tulburat iar altii s-au intors deznadajduiti spre casa sau munca lor de mai inainte? De ce nu au retinut si cuvantul despre Inviere? Ne explica evanghelistul Luca: «Ei nu au inteles nimic din acestea caci cuvantul acesta era ascuns pentru ei si nu intelegeau cele spuse» (Lc 18,34). Deci ochii lor erau tinuti ca sa nu-L recunoasca iar cuvantul lui Isus era ascuns pentru ei. Se pare ca era o situatie in care ar fi fost dificil pentru ucenici sa poata percepe prezenta divina, alaturi de ei.
Dar oare nu se intampla adeseori si cu noi astazi la fel? Oare obstacolul credintei nu este chiar in noi? Este inca de la primul pacat al lui Adam semnul inclinarii constante a omului spre rau, este orbirea si amnezia cauzate de pacat.
De cate ori nu se adevereste si cu noi cuvantul proorocului Isaia: «Cu urechile veti auzi, dar nu veti intelege, si cu ochii va veti uita dar nu veti vedea» (Mt 13,14). De cate ori Cuvantul scripturii pe care-l ascultam sau il citim, trece pe langa noi dar nu ne atinge sufletele si viata de credinta… Cu toate ca aceste este si astazi Cuvantul datator de viata, Cuvantul prin care Dumnezeu a creat toate cele vazute si nevazute, Cuvantul care pronuntat de preot face ca harul sa devina lucrator in Sfintele taine, oriunde si oricand, dar care pentru noi ramane fara efect din cauza impietririi inimilor noastre.
Trebuie sa stim ca exista un univers spiritual interior in care, prin natura umana si lucrarea Harului, sunt prezente in sufletele noastre credinta si speranta, dar acestea trebuie doar «activate» (cfr Spe salvi, n.7).
Sa ne propunem sa ascultam Cuvantul divin cu inimile larg deschise, pentru ca sa poata patrunde si da o noua suflare de speranta sufletelor noastre. Precum natura sub razele mangaietoare ale soarelui primavaratic se trezeste si primeste o noua suflare de viata, la fel Cuvantul lui Dumnezeu trebuie sa ne reaminteasca planul divin de mantuire pe care Domnul il are cu fiecare dintre noi si sa ne dea un nou elan pe calea invierii sperantei in sufletele noastre.
Criza actuala a credintei, explica Pontiful roman, este de fapt o criza a sperantei care trebuie sa motiveze credinta noastra (cfr. Spe salvi, n.17).
2. Celebrarea misterului confirma speranta (dezvaluie prezenta). Identitate.
«Si cand a stat impreuna cu ei la masa, luand El painea, a binecuvantat si, frangand, le dadea lor» (Lc 24,30).
Pe drum inimile ucenicilor vibreaza la auzul Cuvantului-Viata, «focul Iubirii» se reaprinde in sufletele lor. Simt parca o legatura nevazuta ce ii atrage spre acest Necunoscut. Strainul-Invatator se face ca merge mai departe, dar de fapt vrea doar ca ei sa constientizeze aceasta legatura ce s-a restabilit prin forta cuvantului primit. Chiar daca ochii fizici inca nu l-au recunoscut, sufletele lor l-au recunoscut si doresc sa ramana cu El. Astfel dorinta comuniunii izbucneste de pe buzele lor: «Ramai cu noi ca este spre seara si s-a plecat ziua» (Lc 24,29). Cuvantul a reactivat memoria iar memoria reinvie dorinta prezentei in sufletele lor.
Acum dupa acest drum parcurs impreuna, Isus ii conduce mai departe, de pe drum, inauntrul casei. Pe plan spiritual este calea de la Cuvantul Scripturii spre Misterul revelatiei prezentei Sale. Cuvantul ascultat aprinde sufletele fara a dezvalui prezenta, acum insa a sosit ceasul in care El va celebra Misterul cuvantului care devine prezenta reala. Isus reinnoieste gestul prin excelenta, gestul Cinei de taina, gestul menit sa ramana «izvor si culme» (fons et culmen – LG 14) a harului prezentei Sale chiar si dupa Invierea si Inaltarea sa.
«…luand El painea, a binecuvantat si frangand, le-o dadea lor» (Lc 24,30). Imperfectul «o dadea» lor, subliniaza faptul ca este vorba de o actiune inceputa in trecut dar care continua si in prezent. Este actiunea de daruire, de oferire a lui Isus inceputa atunci la Cina cea de taina si care continua pana astazi.
Este momentul central si cel mai important al fragmentului. Isus ia painea, binecuvanteaza, frange si in timp ce le dadea lor ochii se deschid, il recunosc, dar El se face nevazut, dispare vazului lor. Cu alte cuvinte in timp ce El ofera painea franta ucenicilor, gestul incepe dar nu se mai incheie. In momentul in care Cuvantul consacrator a fost pronuntat si ei primesc painea devenita Trup, Trupul fizic dispare.
Paradoxal, ochii se deschid in fata absentei…Este o absenta plina de prezenta reala dar sub o alta forma.
Ucenicii au o revelatie fulgeratoare prin care inteleg ca de acum inainte, chiar daca nu-L vor mai putea percepe fizic alaturi de ei, El va ramane prezent spiritual in sufletele lor. Isus nu mai este cu ei pentru ca acum este in ei. De-acum inainte misterul prezentei a patruns in sufletele lor.
«Domnul Isus (…), dupa ce a fost recunoscut, nu se mai lasa vazut se indeparteaza trupeste de aceia care deja il stiau alaturi de ei prin credinta» (cfr Sf. Augustin, Discursuri 235).
Isus nu a plecat, ci a ramas prezent dar sub o alta forma perceptibila doar cu „ochii credintei” larg deschisi. «Absenta Domnului nu e absenta. Trebuie sa crezi si Cel pe care nu-L vezi este cu tine» (Sf. Augustin, Discursuri 235).
Isus nu doreste ca ei sa se ataseze in mod sensibil, fizic de El. De indata ce „ochii credintei” s-au deschis ei trebuie sa urmeze drumul credintei chiar in absenta Lui fizica. «Acum ucenicii nu mai vad chipul Sau de frate pentru ca El a devenit chipul lor, transformandu-i pe ei in fii ai Tatalui» (Silvano Fausti).
Cu ochii mintii larg deschisi, ei constientizeaza abia acum inimile lor aprinse de iubirea Celui care le vorbea pe cale. Recapituleaza acum trecutul si il recitesc intr-o noua lumina, in lumina credintei in Cel inviat. Cand te apropii de lumina, spune Mons. Vladimir Ghika, atunci mergi cu umbra in spate iar cand te departezi de lumina mergi cu umbra in fata.
Dupa ce si-au reamintit cuvintele scripturii, au primit o noua speranta iar acum celebrarea Misterului prezentei, vederea Celui inviat a trezit in suflete certitudinea credintei. Pentru ei Isus nu mai este doar Cel mort, ci este Cel mort si inviat, Cel care a biruit moartea. Ucenicii au acum o noua revelatie la lumina acestui adevar. Daca Maestrul e viu inseamna ca ei sunt inca ucenicii Lui. Prezenta euharistica a reinviat credinta si speranta moarta din sufletele lor si le-a reamintit identitatea lor: au fost si au ramas ucenicii lui Isus.
Il vor putea percepe fizic doar atunci cand vor repeta gesturile si cuvintele care de la Cina cea de taina au ramas ca sigiliu al prezentei Sale in absenta.
«Daca tu, oricine ai fi, din randul credinciosilor, nu porti degeaba numele de crestin, daca nu intri in Biserica fara motiv, daca ai invatat sa asculti Cuvantul lui Dumnezeu cu frica si speranta, atunci frangerea painii va fi consolarea ta», ne spune Sf. Augustin (Discursuri 235).
Momentul revelatiei prezentei lui Isus se petrece la frangerea painii. Iata si pentru noi, cei care de multe ori in pelerinajul nostru pamantesc nu-L recunoastem pe Cel care ne sta alaturi, cat este de important sa participam activ la Sf. Liturghie si sa ne cuminecam cu vrednicie, pentru intarirea identitatii noastre crestine. Sa ne intrebam cum participam la Sf. Liturghie? Este doar un act de prezenta, o asistenta, sau este o participare efectiva la reinnoirea misterelor vietii publice a Mantuitorului. Prin ce rugaciuni si actiuni de pietate incercam sa-ne intarim identitatea crestina? Suntem cu adevarat «oameni euharistici» (Papa Ioan Paul al II-lea), adica persoane care pun in centrul vietii de credinta Taina euharistiei?
Rugaciunea personala, liturgica si comunitara largeste sufletul si il face sa devina capabil de a primi mai mult, a se deschide mai mult spre iubirea divina si implicit spre slujirea oamenilor, devenind astfel izvor de speranta si credinta pentru ceilalti (cfr. Spe salvi, n.34).
3. Trairea prezentei transforma in martori ai sperantei invierii (readuce la comunitate). Misiune.
«Si in ceasul acela sculandu-se s-au intors la Ierusalim si au gasit adunati pe cei unsprezece» (Lc 24,33).
Momentul frangerii painii deschide „ochii credintei” si cei doi constientizeaza abia acum focul aprins de Isus cel inviat in inimile lor.
Ucenicii isi dau seama ca ochii lor au fost tinuti de forta interioara, a nepriceperii inimilor lor, a neincrederii in Cuvantul scripturilor si a orbirii lor sufletesti.
Cu inimile aprinse de Cuvantul scripturii, cu sufletele pline de prezenta vie a Celui Inviat, ucenicii isi redescopera identitatea, refac legatura iubirii (Io 13,35) si a caritatii fraterne care ii leaga de comunitatea pe care o parasisera.
Dupa ce mai intai Isus le-a reamintit cuvintele profetice ale Scripturilor despre El iar apoi a celebrat Misterul prezentei Sale, ei au inteles in primul rand ca El este Isus Cel inviat si apoi au constientizat identitatea lor. Intelegand ca sunt ucenicii Celui inviat, ei se intreaba acum unde este locul lor si ce au de facut.
Memoria este reactivata, „ochii credintei” vad prezenta vie a lui Isus. Domnul lor, Maestrul, Invatatorul e viu, e alaturi de ei, deci misiunea lor nu s-a incheiat, ci dimpotriva, abia acum incepe si decurge firesc. Ei inteleg ca locul lor nu este acolo, la Emaus, ci este alaturi de ceilalti, in comunitatea apostolica din Ierusalim. Credinta in Cel inviat deschide un nou orizont al sperantei in sufletele lor: pot fi si ei martori ai Invierii Domnului. Aceasta este noua lor misiune: trebuie sa se intoarca si sa vesteasca imediat si celorlalti bucuria ce inflacareaza inimile lor.
«Fiti arzatori, aprinsi de focul caritatii (…) acest foc va va indrepta spre inalt, va va ridica spre cer» (Sf. Augustin, Discursuri 234).
Isus nu le-a cerut ucenicilor sa se intoarca la Ierusalim ci a sadit in sufletele lor o noua speranta ce se bazeaza pe credinta Invierii. Este acum o convingere interioara care le reorienteaza viata spre comunitatea din Ierusalim.
Speranta vie confera detasarea libertatii interioare si zelul de a persevera in cele sfinte, cu bucurie. Un suflu nou care regenereaza, sustine si alimenteaza edificiul credintei (cfr. Spe salvi n.10).
Ucenicii nu stau pe ganduri, ci «inviind» si ei in speranta, se intorc «in ceasul acela» in Ierusalim. Drumul intoarcerii spre Ierusalim reprezinta simbolic si drumul convertirii sufletesti. Ajunsi in comunitate ei primesc marturia celorlalti si le istorisesc drumul pe care l-au parcurs cu Isus, cum El i-a condus pe cale si cum l-au recunoscut la «frangerea painii». Marturisesc cu totii intr-o inima si-un glas, in comuniunea bucuriei credintei si a sperantei reinnoite: «Domnul a inviat cu adevarat!» (cfr Lc 24, 34). Se pare ca aceasta este una dintre cele mai vechi formule de marturisire a credintei utilizata de catre primele comunitati crestine. Este formula pe care si noi crestinii de astazi o reluam atunci cand raspundem salutului crestinesc: «Hristos a Inviat!».
Este importanta si marturia comunitatii apostolice: «s-a aratat lui Simon», ca si argument al Invierii Domnului. Chiar daca Evangheliile nu precizeaza explicit despre ce este vorba, rezulta limpede autoritatea pe care vocea lui Simon o are deja in cadrul comunitatii apostolice. Astfel se anticipeaza si misiunea de «corifeu al Apostolilor» pe care Simon – Petru o va primi la timpul randuit.
Cei doi ucenici reintra in comuniune cu ceilalti si marturisesc si ei invierea lui Hristos asa cum au cunoscut-o la Cina din Emaus, la «frangerea painii». Acel scurt moment de adoratie euharistica a produs deschiderea „ochilor credintei” lor. Dupa ce ascultarea Cuvantului lui Isus a aprins sufletele si a reimprospatat memoria lor, celebrarea Cuvantului a deschis „ochii credintei” si ei au recunoscut prezenta Sa. Astfel, pornind de la Cel pe care acum L-au recunoscut ca fiind Domnul inviat, au urmat o serie de revelatii: au inteles identitatea lor de ucenici ai lui Isus, au inteles unde este locul lor si, ca urmare, care este misiunea lor.
Nucleul de forta al intregului fragment este Cina din Emaus si in mod concret acel moment fulgerator, revelator, al adoratiei euharistice la «frangerea painii». Acesta este si pentru noi, iubiti credinciosi, momentul care poate sa ne deschida „ochii credintei” si sa reinvie speranta vietii noastre spirituale chiar si astazi, aici si acum, in Biserica, la Sf. Liturghie. Astfel, pornind de la acest moment, putem reinnoi identitatea noastra spirituala si sa ne reamintim cine suntem la lumina Misterului Invierii lui Hristos, noi crestinii care participam astazi la Masa euharistica, la «frangerea painii». Dupa ce ne-am redescoperit identitatea crestina, sa ne intrebam care este locul nostru in Biserica si in societate: unde ar dori Isus sa fim? Ca urmare, ce avem de facut la nivel concret pentru a ne reintoarce pe drumul vietii de credinta asa cum este el randuit in Planul intelepciunii divine.
Adevarata misiune a crestinului nu se poate opri la propria persoana, ci trebuie sa se extinda asupra comunitatii. Existentele noastre sunt in profunda comuniune. Nimeni nu traieste, nu pacatuieste si nu se mantuieste singur, explica Pontiful roman Benedict al XVI-lea, exista o interactiune in rau ca si in bine, de aceea speranta noastra trebuie sa fie speranta pentru ceilalti (cfr Spe salvi, n.48). In viata practica credinta crestina ne invata si trezeste in noi capacitatea de a suferi pentru celalalt, pentru adevar, dreptate si iubire (cfr Spe salvi, n.39).
Iubiti credinciosi,
Am meditat asupra drumului ucenicilor de la Ierusalim spre Emaus si-apoi din nou la Ierusalim. Este un drum pe care ei il parcurg de doua ori in aceeasi zi, dar cu atitudini spirituale total diferite. Drumul de la Ierusalim la Emaus este drumul tristetii si al deznadejdii, o fuga de Ierusalimul rastignirii, un drum parcurs agale cu imaginea mortii in fata. Drumul de la Emaus la Ierusalim este, dimpotriva, un drum al bucuriei, al sperantei reinnoite, care da aripi, o fuga cu suflete aprinse spre comunitate, un drum parcurs in graba cu prezenta Celui inviat in suflete si mesajul invierii sperantei pe buze. Cum s-a produs aceasta convertire? Intalnirea cu Isus, Strainul care-i insotise de-a lungul intregului drum, ii conduce de la deznadejdea din Vinerea mare, prin cuvantul Scripturilor si a gestului Cinei euharistice, spre bucuria sperantei regasite in Duminica Invierii.
Acest drum reprezinta simbolic calea convertirii de la pacat la viata de har, drumul spiritual pe care si noi suntem chemati sa-l parcurgem in timpul Postului Mare si ori de cate ori in drumul pelerinajului nostru pamantesc suntem intristati sau deznadajduiti. Este si drumul pe care zilnic ne conduce Sf. Liturghie: de la ascultarea Cuvantului, pentru reactivarea memoriei (ce trebuia sa stim?), prin celebrarea Misterului Cuvantului, pentru reinnoirea identitatii crestine (cine suntem?), la trairea Cuvantului, pentru implinirea misiunii crestine fata de aproapele (ce trebuie sa facem?).
Este drumul catehetic si liturgic pe care Isus doreste sa-l faca acum impreuna cu noi. Am parcurs drumul Postului, am ascultat lecturile proorocilor Vechiului Testament, am ascultat lecturile Evangheliilor patimilor, ne-am reactivat in suflete memoria Cuvantului scripturii si ne-am mirat cat de mult am uitat aceste cuvinte! Apoi treptat ne-am apropiat de Masa euharistica a sarbatorii, L-am redescoperit pe Hristos prezent in sufletele noastre si am constientizat identitatea noastra. Ne-am reamintit ca suntem crestini botezati si purtam numele Celui care pentru noi a murit si a inviat. Astfel cu sufletele aprinse si cu dorinta de a fi de folos comunitatii, nu ne mai ramane decat sa raspundem la ultima intrebare pe care ucenicii si-au pus-o: ce trebuie sa facem? Iar raspunsul trebuie sa-l ofere fiecare dintre noi practic prin propria viata!
«Credinta noastra este viata noastra», spunea eminentul Cardinal Iuliu Hossu de pie memorie.
Dar oare credinta noastra se reflecta in viata noastra?
Sa ne deschidem sufletele, ne invita Papa Benedict al XVI-lea, si astfel lumea se va deschide pentru a permite intrarea lui Dumnezeu in istoria umana. Ne intrebam cum? Eliberand viata noastra de rau, de mediocritate, lumea devine mai buna cu o persoana (noi-insine), astfel devenim izvor de speranta pentru noi si pentru altii (cfr. Spe salvi, n.35).
Aici trebuie subliniata si importanta misiunii persoanelor consacrate pentru Biserica si pentru intreaga lume, ei sunt «cei putini care pot schimba lumea din interior» (cfr. Spe salvi, n.15 – Sf. Bernard).
Iubiti credinciosi,
Sa reinviem cat mai des prezenta lui Hristos in memoria sufletelor noastre, prin citirea, ascultarea si meditarea Cuvantului, pentru a ne aduce aminte ca suntem crestini botezati iar prin celebrarea liturgica a Cuvantului, marturisire (spovada) si impartasirea si adoratia euharistica sa reinnoim identitatea noastra crestina si apoi sa ducem si altora speranta reinnoirii sufletesti. Astfel vom deveni martori ai reinvierii sperantei in lume si vom putem invita si pe ceilalti crestini sa urmeze aceasta Cale a invierii sperantei, impreuna cu Isus.
Sa-L rugam deci pe Domnul Inviat cu adevarat sa ne insoteasca pe drumul pelerinajului vietii noastre, ca sa devina un drum de intoarcere spre Ierusalimul ceresc si sa-i spunem ca si ucenicii in drum spre Emaus: «Ramai cu noi Doamne ca timpul este spre seara si lumineaza, prin Cuvantul si Prezenta Ta, calea spre invierea sperantei in sufletele noastre! Amin».
«Iar Dumnezeul sperantei sa va umple pe voi de toata bucuria si pacea in credinta, ca sa prisoseasca speranta voastra, prin puterea Spiritului Sfant» (Rom 15,13).
Va doresc o reinviere a memoriei crestine, o reinnoire a sperantei, credintei si identitatii euharistice in suflete, astfel incat sa intarim comuniunea in iubire cu El si cu fratii nostri in credinta iar la timpul randuit sa ne-nvrednicim a participa cu bucurie la Cina ospatului vesnic de-a dreapta gloriei ceresti a Tatalui impreuna cu Fiul Sau, Domnul nostru Isus Hristos Inviat, in iubirea Spiritul Sfant. Amin!
Hristos a Inviat!
† FLORENTIN
Episcop de Cluj-Gherla
Data in Cluj-Napoca, din noua resedinta episcopala, la Marea Sarbatoare a Invierii din morti a Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Isus Hristos, Anul Domnului 2008, la 307 ani de la Sfanta Unire cu Biserica Romei, in al IV-lea an de pontificat al Sf. Parinte Papa Benedict al XVI-lea, in al XII-lea an al episcopatului si al VI-lea an in tronul acestei eparhii, anul implinirii a 155 de ani de la intemeierea binecuvantatei Eparhii de Cluj-Gherla.
EMAUS
de Ioan Andrei (PS Ioan Ploscaru)
Doi din ucenicii martori rastignirii,
in culmea-ntristarii si-a desamagirii,
se duc dupa ziua de vechiul repaus
vreo saizeci de stadii de drum, la Emaus.
…
„- Aici se sfarseste pe piatra sihastra –
Dadu glas Cleopa – istoria noastra.
Frate Luca, si eu, ca tine, - am fost avid
sa vad stralucitul imperiu-al lui David,
sa vad pe Mesia cum strange sub flamuri
pamantul si marea, domnind peste neamuri.
…
Dar stinsa-i nadejdea-n durerea adanca
pe crucea din mijloc, de-aici de pe stanca.
Tradat miseleste l-au dat carturarii
Pe lemnul de-osanda, la rand cu talharii…”
…
Adanciti, cu fruntea plecata de jale,
n-au vazut ca-un om e alaturea pe cale:
„- Ce-ntamplari va spuneti, triste, din viata
De-aveti glasu-n lacrimi si lacrimi pe fata?”
„- Esti strain de tara, ori intrebi ca stimul?
Doar stie-ntamplarea-ntreg Ierusalimul!”
…
„- Dar care-ntamplare?” intreba strainul,
ca sa prinda vorba, sa le afle chimul.
Reluand Cleopa isi varsa aleanul:
„- Ceea cu Mesia, cu Nazarineanul!
Numai amintindu-l si inima-mi sanger
caci n-a fost pe lume nici profet, nici inger
in minuni, ca dansul, si-n invatatura,
talcui nu poate-o omeneasca gura.
…
„- O, ne-ntelepte judecarati bietii!
Si cu greu pricepeti cate-au zis profetii:
Nu strivit in chinuri vede Isaia
Pe Omul Durerii, Robul si Mesia?
Ce-si da schingiuirii trupul si viata
De batai si si-insulte nu-si intoarce fata?
Din crestet in talpa-I o rana de groaza,
Se-ntoarce profetul, nu poate sa-L vaza!
…
S-uimeau pelerinii cum le-a dat credinta,
cum in foc de haruri le topea fiinta,
dogorea iubirea cu vapai de para,
le scria cuvantu-n suflete ca-n ceara.
Fiecare vorba-i gratie cereasca
dar le tinea ochii sa nu-L recunoasca!
…
„- Ramai cu noi Doamne, cei doi il rugara,
caci s-a plecat ziua si se face seara!”…
Din vorbe si gesturi, inaintea cinii,
Recunosc pe Domnul la Frangerea Painii!
Surprinsi de miracol, cad in adorare,
Dar El in lumina cereasca dispare.
Zguduiti in suflet, alergand isi lasa
si grija de-avere si dorul de casa,
se-ntreaba prin noapte, -alergand spre Cetate
sa spuna minunea cu cele-ntamplate:
„- Cum ne-nseta mintea de vorbele sale!”
„- Ce potop de haruri ne varsa pe cale!”
„- Foc ne-a pus in suflet, cum deschidea gura,
talcuind profetii, talmacind Scriptura!”
…
In Cenaclu afla fratii-n rugaciune
preamarind cu lacrimi cereasca minune.
Femeile sfinte nu-n vis, nici deliruri
au vorbit cu Domnul cand mergeau cu miruri…
Ascultau cu lacrimi cum descrie scena
Ce-a vorbit cu insusi Domnul, Magdalena…
Atunci spun minunea si ei, pelerinii,
Cum il cunoscura la frangerea Painii.
Toti stiu Invierea, toti ii dau crezare,
L-a vazut chiar Petru, Pastorul cel Mare.

Related posts

• No related posts.